Conform revelației biblice, Cuvântul întrupat trebuie mărturisit, deopotrivă, drept Dumnezeu adevărat: “La început era Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu” (In 1,1), și om adevărat, “Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi” (In 1,14), prin întrupare asumând un trup real dintr-o femeie, care şi-a păstrat fecioria şi după naștere: “lată, fecioara va zămisli şi va naște un fiu și-i vor pune numele Emanuel, care, tradus, înseamnă, Dumnezeu-cu-noi” (Mt 1,23; Is 7,14).
Încă din perioada apostolică și postapostolică, mărturisirea de credinţă în Isus Christos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, a cunoscut două extreme: docetiştii, care susțineau cu tărie divinitatea Cuvântului, în detrimentul umanității lui, şi adopțianiştii, care susţineau cu tot dinadinsul umanitatea Fiului lui Dumnezeu, în detrimentul dumnezeirii lui. Aceste două extreme cristologice le întâlnim la cele două școli teologice din creștinismul antic: la cea din Alexandria accentul este pus, cu precădere, pe divinitatea Cuvântului întrupat, cu riscul de a merge până la neglijarea umanității lui reale, iar la cea din Antiohia accentul este pus cu precădere pe exaltarea umanității Fiului, cu riscul de a nesocoti dumnezeirea lui.
Aceste două poziții doctrinare au dat naștere la două modele de gândire în teologia primelor veacuri: cristologia de sus, sau descendentă și cristologia de jos, sau ascendentă. Ambele poziții sunt orthodoxe în măsura în care este păstrat un echilibru între afirmarea, deopotrivă, a divinității și a umanității Fiului lui Dumnezeu.
