Europa mea, Gheorghe Ursu
„«Dupa ce secretarul organizatiei de baza a refuzat sa‑mi dea recomandarea pentru calatoria peste hotare, dupa ce comitetul oamenilor muncii mi‑a respins recomandarea, dupa ce, la 10 luni dupa cele de mai sus, am scris o noua cerere, dupa ce Sectorul de Partid mi‑a respins cererea, dupa ce am reusit sa ma inscriu pe lista de audiente la Prim-Secretarul Sectorului de Partid, dupa ce Serviciul Personal mi‑a comunicat ca raspunsul Sectorului de Partid a fost se respinge cererea, dupa ce m‑am adresat, conform legii, forului superior, dupa ce, trecand doua luni si neprimind raspuns scris, m‑am prezentat personal la Primaria Capitalei, dupa ce mi s‑a spus ca acest for confirma decizia ‘antevorbitorului’, dupa ce am inaintat o cerere presedintelui Republicii, caci asa‑i omul care are microbul calatoriilor, merge pana‑n panzele albe...»
Astfel a primit tata, in 1978, ca si in celelalte dati, pasaportul. Povestit cu dezarmanta sa candoare si o singulara pasiune enciclopedica pentru arta si viata cetatii umane, acest mirabil periplu ii va marca, de fapt, destinul. In acea calatorie a reusit sa transmita Europei Libere o scrisoare despre o crima nestiuta a lui Nicolae Ceausescu: sistarea lucrarilor de consolidare a blocurilor din capitala avariate de cutremurul din 1977, toate resursele, umane si financiare, urmand sa fie folosite pentru viitoarea Casa a Poporului. Scrisoarea a atras furia dictatorului si a Securitatii si latul avea sa se stranga in jurul tatei in decembrie 1984. A urmat deznodamantul cunoscut. Ce ramane? Deocamdata, un vid de justitie. Si lumea lui de pasiuni fara hotar, din care putem «vedea», in aceste pagini, o frantura.” (Andrei Ursu)
