Realismul magic al nuvelelor si povestirilor din Simfonia muta, potopit cateodata de note de fantastic si absurd, nu se desfasoara nici o clipa in gol: el are intotdeauna o acoperire psihologica si, de ce nu, mitologica. Importante nu sunt atat intamplarile, cat atmosfera si, mai cu seama, multimea personajelor ce bantuie paginile cartii. Ele vor ramane mult timp in memoria cititorului fiindca o parte din acestea sunt, de fapt, arhetipuri. De aici si nota de fantastic, precum si grotescul sau umorul absurd. Izvorand din inconstient, ele parca vin din interiorul pesterii lui Platon, contaminand si transfigurand prin trairile lor tulburi contingentul.Cadrul e cat se poate de real sau chiar hiperreal pe alocuri, recognoscibil in multe pagini, personajele insa, in ciuda conturului lor realizat cu precizie aproape chirurgicala, par scapate de la balamuc, avand aerul unor naluci proaspat iesite pe poarta propriului infern existential. Ironica uneori, neasteptat de tragica alteori, Simfonia muta este tocmai cea care, paradoxal, da glas celor mai ascunse ganduri si sentimente ale fiecaruia dintre noi, iar glasurile care razbat dinauntrul ei nu sunt altceva decat expresii vii ale tumultului nostru interior ce ne bulverseaza, adesea, constiinta. In acest sens, fiecare povestire este, mai mult decat orice altceva, o oglinda cand limpede, cand dureros de contorsionata a existentei noastre in lume.
