Lucia Stroila este un scriitor versatil, care din tarana face portrete dumnezeiesti, cu mainile goale smulge durerea si o aseaza sub reflectorul judecatii clare si reci. Se detasează ori se topeste in amintirea unui trecut pe care-l iubeste si-l dispretuieste in acelasi timp, dar pe care si-l asuma neindoielnic.
Lumea ei se rostogoleste voalat ca un zbor de vultur, cand puternic, cand obosit, pentru ca „Si vulturii uita sa zboare”. Isi strange bratele cuib si caldura sau dimpotriva devine copac. „Imi crescusera crengi,/ ma agatam cu ele de cer/si ceru-si oglindea stelele/ in florile mele.”
E o sinonimie pur intamplatoare intre vers si om, pentru ca irisul ei poarta cuminte aceeasi nuanta, ca un soi de uniforma poetica.
