„Hotaratoare pentru devenirea mea a fost excursia pe care am facut-o, dupa absolvirea Academiei Theresiene, in iulie 1859, la Köln. Oraşul m-a fascinat inca de la sosire, cand, din trasura in care calatoream, am vazut stralucind, in soarele arzator al amiezii, impunatoarele turle ale Kölner Dom. Dupa ce am traversat Hohenzollernbrücke, am coborat cu inima bubuindu-mi in piept. E şi acum vie acea impresie copleşitoare data de curgerea na-valnica a Rhinului, de zgomotul potcoavelor pe caldaram, de vuietul multimii adunate in fata catedralei şi, mai ales, de imaginea strivitoare a fatadei gotice, pe care am incercat sa o cuprind dintr-o privire. Inaltandu-mi ochii, m-a lovit o senzatie stranie, un vertij inexplicabil. M-am aşezat pe o banca şi mi-au trebuit minute bune sa-mi revin din acea stare ciudata, amestec de ameteala şi beatitudine. Aşa ceva nu mai traisem vreodata. Auzisem de acest edificiu impunator, insa realitatea intrecea orice inchipuire. Am avut, atunci, revelatia Frumosului. Nu credeam ca exista pe lumea asta o asemenea constructie. Ea intruchipa maretia spiritului uman şi priceperea unor oameni capabili sa inalte o asemenea minunatie. «Exista clipe in viata omeneasca in care te afli mai aproape ca oricand de spiritul universal şi ii poti pune o intrebare destinului.» Asta am notat atunci in jurnal, citandu-l pe Schiller, care ma obseda la acea varsta, cand cautam cu fervoare raspunsuri la intrebarile ce-mi pricinuiau insomnii.”
Nascut in 1840, Titus Liviu MAIORESCU ajunge, dupa studii primare şi gimnaziale la Craiova şi Braşov, la Academia Theresiana din Viena, aşa cum visase tatal sau, profesorul Ioan (Trifu) Maiorescu. Işi continua formarea intelectuala in capitala Imperiului Habsburgic, de unde trece la Berlin şi Paris, intorcandu-se in tara dublu licentiat şi cu un doctorat in filosofie. Se implica in viata culturala şi politica – domenii care aveau nevoie urgenta de modernizare. Este procuror, profesor, avocat, indrumator cultural, critic de directie, eseist, logician şi polemist redutabil. Mentor spiritual al Junimii şi membru fondator al Academiei Romane, face rapid cariera, arzand etapele şi fiind decan, rector, deputat, ministru şi prim-ministru. Convins ca societatea romaneasca trebuie transformata radical, pe baze solide, combate vechea directie, punand in circulatie cunoscuta teorie a formei fara fond, prin care propune o alternativa viabila, bazata pe principii fundamentale: adevarul, binele şi frumosul. Pasionat, sustinandu-şi cu tarie opiniile, nu are cum sa evite conflictele, fiind atacat din toate directiile. Işi infrunta adversarii cu luciditate, recurgand, dupa caz, la cuvant sau condei şi chiar la pistol. Tumultuoasa este şi viata lui sentimentala: deşi casatorit (intai cu Clara, apoi cu Ana), il gasim mereu in cautarea unor experiente noi, intrand in tot felul de incurcaturi amoroase. Olimpian in comportament, obsedat de imaginea publica, deopotriva admirat şi invidiat, este macinat de nelinişti şi indoieli, care nu-i dau pace. Acompaniat in ultimii ani de viata de Olga, secretara-asistenta, suferind de o boala a inimii, Maiorescu se stinge in 1917.
