„Mama pastra cartea lui, Elegii pentru fiinte mici, ca pe icoana si stia poeziile acelea pe de rost. Ea nu s-ar fi suparat nici daca fiul ei ar fi ajuns actor. Daca ii place, zicea ea. Isi spuneau versuri, iar cind el ne vizita, se jucau, se strimbau, interpretau roluri inchipuite. Schimbau replici de parca jucau teatru adevarat, iar eu eram publicul lor, spectatoarea, nu participam, tu semeni cu tata, ziceau ei, dar nu ma suparam. Stiam ca asa e, eu semanam cu tata, trebuia sa fiu fata tatei, iar intre ei era o legatura care in teatrul lor ciudat ii facea sa para un singur rol cu doua fete, unul tinar, altul batrin, unul vesel, altul trist, daca mama era vesela, Eugen era trist, daca era invers, Eugen facea tot posibilul s-o inveseleasca, asa erau mama cu Eugen. Dansau amindoi uneori, nu aveam patefon, cinta Eugen sau cintau amindoi si dansau. Atunci se producea minunea, atunci mama noastra imbatrinita inainte de vreme intinerea, de parca atingerea fiului ei era fermecata. Devenea tinara, o fetita, si fericita si bucuroasa, ochii ii straluceau, obrajii se rumeneau si devenea frumoasa. Dansul lor magic, dragostea ca un fir matasos de lumina nevazuta intre mama si fiu.
Eugen nu putea accepta moartea ei prematura. Cind eram mic, ma ducea mama la cinematograf, daca o rugam, iar eu nu am dus-o niciodata, as vrea la un teatru, a zis ea si eu i-am raspuns: nu-mi place teatrul, nu vreau la teatru. Am stat departe de ea cit am locuit la tata, apoi la Craiova, am stat departe cit eram student, niciodata nu aveam timp pentru ea. N-am dus-o nicaieri, n-am bucurat-o cu nimic, in timp ce ea ne-a dat tot ce-a avut mai bun, a lucrat ca sa ne poata ajuta, sa ne ofere totul, iar cind si eu am avut, am baut toti banii cu prietenii. Am fost strain, am fost departe. Dureros de departe! Mama, hai sa jucam mai departe teatru, tu de la tine de sus, eu de aici de jos.”
