Atât ateismul filosofic, cât și poziția lui Hans Jonas din „Dumnezeu după Auschwitz”, în ciuda concepțiilor opuse cu privire la măreția lui Dumnezeu, se sprijină pe imposibilitatea de a împăca Providența divină, prezența răului în lume și existența lui Dumnezeu. Obiectivul acestui volum nu este acela de a explora acest labirint, ci de a vedea dacă întrebarea a fost bine pusă dintru început. Mai degrabă decât să supunem Providența judecății noastre, nu ar fi oare mai potrivit să supunem judecata noastră scrutării lui Dumnezeu. Astfel, ar trebui să încetăm să mai opunem Providenței o idee a răului (a noastră) în funcție de care îl judecăm pe Dumnezeu, în loc să ne lăsăm judecați de El. Aceasta ar fi o inversare binevenită, o foarte necesară conversie a privirii. Proiectăm asupra lui Dumnezeu ideea noastră că binele ar rezulta din rău. Răul ar fi asemenea umbrei dintr-un tablou, un efect care dă ansamblului mai mult relief și, în mod indirect, o bunătate mai mare. Este, însă, această teorie în acord cu Evanghelia? Să ne gândim la parabola oii pierdute: probabilitatea eșecului este de unu la o sută – ce om nu ar fi mulțumit să întreprindă ceva cu asemenea rezultat și nu ar fi dispus să riște pierderea cu o astfel de statistică? Totuși, pentru Cristos, nu doar că fiecare ființă e unică, ci tocmai pentru aceea care s-a pierdut (umbra din tablou) este dispus să le lase pe toate celelalte (șansele de reușită de nouăzeci și nouă la sută). Ceea ce e un eșec în ochii oamenilor, în ochii lui Dumnezeu e o reușită. Ideea noastră de rău și de eșec nu e aceeași cu cea a lui Dumnezeu.
− Olivier Boulnois
