Încă din 1950, slujitorul lui Dumnezeu, Josemaría Escrivá de Balaguer, promitea cititorului, în prologul celei de-a șaptea ediții spaniole a cărții Drum, „o nouă întâlnire într-o altă carte – Brazdă – pe care intenționez să v-o ofer peste câteva luni”. Această dorință a fondatorului Opus Dei se împlinește acum, la cea de-a unsprezecea aniversare a trecerii sale la Ceruri.
Brazdă ar fi putut vedea lumina zilei cu mulți ani în urmă. În mai multe rânduri, Mons. Escrivá a fost pe punctul de a o trimite la tipografie, dar s-a adeverit ceea ce se spune în cuvintele unui vechi proverb castilian: nu poți să bați clopotele și să mergi în procesiune în același timp. Munca sa intensă de întemeiere, munca de conducere în fruntea Opus Dei, vasta sa activitate pastorală cu atâtea suflete și o mie de alte sarcini în slujba Bisericii l-au împiedicat să facă o ultimă revizuire a manuscrisului. Cu toate acestea, Brazdă era finalizat de ceva vreme, chiar și cu titlurile diferitelor capitole care alcătuiesc cartea, dar nu se făcuseră încă numerotarea fișelor, nici revizuirea stilistică finală.
Ca și Drum – o carte care a fost deja tipărită în peste trei milioane de exemplare și a fost tradusă în peste treizeci de limbi – Brazdă este un rod al vieții interioare și al experienței sufletelor ale Monseniorului Escrivá de Balaguer. Este scrisă cu intenția de a încuraja și facilita rugăciunea personală. Prin urmare, genul și stilul său nu este cel al unui tratat teologic sistematic, deși spiritualitatea sa bogată conține o teologie profundă.
Brazdă vrea să ajungă la întreaga persoană a creștinului – trup și suflet, natură și har – și nu doar la inteligență. Din acest motiv, sursa sa nu este doar reflecția, ci viața creștină însăși: ea reflectă valurile de mișcare și de liniște, de energie și de pace spirituală, pe care acțiunea Duhului Sfânt le-a imprimat în sufletul slujitorului lui Dumnezeu și în cei din jurul său. Spiritus, ubi vult, spirat, Spiritul suflă unde vrea și aduce cu El o incomparabilă profunzime și armonie a vieții, care nu poate – și nu trebuie – să fie închisă în limitele înguste ale unei scheme umane.
Acesta este motivul metodologiei acestei cărți. Monseniorul Escrivá de Balaguer nu a vrut niciodată, în niciun domeniu – și cu atât mai puțin în lucrurile lui Dumnezeu – să facă mai întâi costumul și apoi să forțeze ființa să intre în el. El a pretins, din respect pentru libertatea lui Dumnezeu și a oamenilor, să fie un observator atent, capabil să recunoască darurile lui Dumnezeu, pentru a învăța și, abia apoi, pentru a preda. L-am auzit de atâtea ori spunând, când ajungea într-o țară nouă sau când întâlnea un nou grup de oameni, „Am venit aici ca să învăț”, și a învățat: a învățat de la Dumnezeu și de la suflete, iar învățătura sa a devenit, pentru cei din jurul său, o lecție continuă.
